Trecuturi....

     Am surprins mereu prin capacitatea mea de a afla lucruri. Modul meu de a aborda trecuturi ale oamenilor a fost cam forțat. Am folosit orice sursă ce îmi furnizează informații, evit să întreb pe cineva, ci analizez doar ce văd eu. Este riscant, deoarece ce poți să vezi poate nu coincide cu ce a simțit persoana la momentul respectiv.
      Dar sunt momente când în mâinile tale ajung amintiri care știi ce a trezit în persoana respectivă, și chiar dacă tu nu erai în viața persoanei și chiar dacă nu te privește, atunci când cauți prea adânc să fii pregătit, căci ce găsești ar putea durea. Chiar dacă amintirea cu un impact emoțional pozitiv s-a convertit într-o amintire îngropată adânc în sufletul persoanei respective, iar tu nu o să pomenești niciodată ce detalii știi, atunci când ei contact cu acea amintire să știi că e îngropată în exploziv, iar sufletul tău arzător va aprinde pulberea! Tu să te ții bine, suflete! Și dacă nu suporți amintirea, nu te distruge, îngroapă înapoi adânc ce ai găsit și nu-ți chinui sufletul! Îngroapă adânc și șterge urmele, tu nu trebuie să știi, nu te privește! Întoarce-te în prezent, trăiește prezentul, nu căuta în suferințele oamenilor, chiar dacă acolo se află bucăți de suflet nedescoperite încă....

Fără speranțe....

     Cu ce rămâi când ai pierdut tot? Unii ar spune că ai învățat o lecție, că ai rămas cu experiența. Despre ce experiență să pot vorbi când totul merge din ce în ce mai rău, când nimic din ce fac nu merge, nu e bun. Totul e gol, atât în jurul meu cât și în suflet. Nimeni în jurul meu să mi șteargă lacrimile, nimeni să îmi zică o vorbă, nimic înăuntrul meu să-mi dea putere.
    Oamenii te rănesc acolo unde doare cel mai rău. Îți spun și îți dovedesc că te iubesc, dar cea mai mică greșeală îi transformă. În loc de explicații oamenii îți vor durerea. Te vor răni cu ce știu că te doare cel mai rău. Vor arunca cuvinte reci și ce e mai rău, vor pretinde că nu aud urletul de durere pe care inima ta îl emite. Dar tu, suflet naiv, trebuie să te ridici și să îi iubești în continuare și să fii pregătit în orice moment că experiența se repetă. Te rogi să reziști, dar nu de dragul tău, de dragul celor care te rănesc. De tine nu îți mai pasă când iubești, tu doar asta știi, indiferent că inima îți e bucăți, trebuie să o aduni și să o convingi să simtă... până când nu mai poate. Dar ea funcționează pe principiul ”și când nu mai pot, tot mai pot puțin”.
    Dar dacă cei din jur se hrănesc cu durerea ta, tu suflet nobil, vei putea să îi lași să moară în lipsa hranei lor... ?
Iubirea înseamnă sacrificiu, indiferent dacă asta înseamnă să te autodistrugi!

Mi-aș fi dorit...

     Mi-aș fi dorit să închei această vară cu câteva cuvinte : ”Am avut o vară minunată... alături de tine”. Dar cum pot spune eu asta ținând cont că sufletul meu e iar bucăți, când simt că după ce mă ai pentru tine e de ajuns și iar devii rece. Cum pot spune eu asta când intuiția mea urlă iar că iar o să fugi ca să te întorci, iar eu rămân aici, asteptându-te! Cum pot spune eu că pot să renunț la tine, când am încercat de atâtea ori și tot ce am reușit a fost să rănesc oameni și să dau la o parte pe toată lumea pentru tine.
     Nu am avut o vară minunată. Am avut doar o vară cu tristețe, momente în care m-am gândit doar la tine, frici că o să mă părăsești iar sau că nu te vei mai întoarce.

    Și iată-mă, e ultima zi de vară iar concluzia e aceiași. Nu mai rezist dar nici nu pot renunța. M-am pierdut pe mine, am uitat de ce sunt în stare, am dat oameni afară din viața mea, sper că ești mându că m-ai distrus. Știu că îți dorești să faci oameni să sufere doar pentru că și pe tine te-au făcut alții să suferi, dar eu nu merit asta, și totuși sper că voi fi fericită cu sau fără tine....

De ce?

          De ce îmi faci asta iubitule? De ce mă amăgești când spui că ții la mine? De ce îmi faci lacrimile să curgă? De ce vrei să mă distrugi? De ce ?
     
         Îmi spui că ții la mine dar mă ții departe de tine, mă ții strâns în brațe când sunt aproape și în tăcere când nu sunt. Ai buzele otrăvite și sărutul dulce, plin de pasiune. Îți lipsesc dar nu faci nimic, doar aștepți. Aștepți să te sun, aștepți mesajul meu. Dar iubitule, nu îți face iluzii, îți promit că vremurile astea vor apune. M-am săturat de lacrimi ce îmi curg și de speranțe spulberate.

       Mă strângi atât de tare în brațe, speri să îmi rupi coastele și să-mi străpungă inima, dar nu îți face probleme... mi-ai frânt-o de atâte ori, mi-ai inundat-o cu sânge rece. Am spălat-o mereu cu lacrimi amare ... și vreau să știi că doare.
      Mă strângi atât de tare în brațe și mă storci de lacrimi, te uiți la mine și-mi ștergi lacrimile: Îmi spui să nu mai plâng, dar nu faci nimic în privința asta. Lacrimile mele se lipesc de fața ta, acolo unde le va fi locul când nu voi mai fi, când inima ta va fi bucăți și vei spera să mă iei în brațe, dar nu voi mai fi.

        Iubitule, totul în viață se plătește, eu știu pentru cine plătesc, dar tu? Tu oare vei știi când vei suferi că ăsta e blestemul omului care te-a iubit cel mai mult?

El nu o spune, el o dovedește!

     Am așteptat mereu persoana care nu spune lucuri, ci acționează. Persoana care nu mă lasă să adorm supărată și mă roagă să ies afară să vorbim. Persoana care mă iubește necondiționat. Persoana care apreciază ca iubesc necondiționat și nu-mi pasă de cele mai noi modele de telefoane sau cele mai noi modele de mașini. Persoana care mă ia de mână când sunt nesigură și care mă strânge în brațe când înțelege că ceva mă supără. Persoana care simte schimbarea mea de stare, care mă caută când mă ascund de lume și care mă ascultă. Persoana care mă surprinde de fiecare dată când am cea mai multă nevoie. Persoana care simte că-mi vor răul și le arată cât de fericită sunt eu în prezența lui. Persoana care arată lumii întregi cât mă iubește, fără rețineri și fără teamă. Persoana căreia nu-i pasă ce zice lumea, dar care mă apără de lume pentru că știe că lumea îmi face rău...
Persoana mea, persoana pe care o iubesc și care mă iubește. Persoana care îmi este alături și ar fi în stare să mă ducă departe de lumea rea, oricând. Omul pe care l-am așteptat, l-am găsit sau m-a găsit, oricum nu mai contează atât timp cât ne-am găsit!

Lucrurile mărunte vor deveni importante

         Lucrurile mărunte vor deveni mari. Zic eu, din ceea ce îmi povestesc oamenii din viata mea. Lucrurile și evenimentele importante provin din gesturi mărunte cărora nu le dăm importantă...
Dar nu consider indiferența de la începuturi ca fiind o greșeală, iar dacă mă înșel, atunci e o greșeală minunată.
         Lucrurile mărunte, cum ar fi  o conversatie căreia nu ii dai importantă, o vorba răutăcioasă spusă la un moment dat, o banala prietenie sau o plimbare de seară, aduc câteodată, in viețile noastre oameni cărora nu vrem sa le mai dam drumul. Oameni pe care ii vrem lângă noi, oameni pe care sa ii iubim.
        Toate lucrurile mărunte aduc in viata noastră evenimente si oameni importanti. Nu subestima nici viata, nici karma, nici destinul. Toate aceste lucruri banale pot prinde o altfel de valoare cândva. Nu știi niciodată unde te poate purta viata. 

Iubesc imperfecțiunea

       Perfecțiunea se defineste prin caractere desăvârșite. Fără cusur. Adevărul este că ușor îți e să iubești perfecțiunea dar mai frumos e să iubești imperfecțiunea. Mai frumos și mai greu, ar spune unii.
     Eu iubesc imperfecțiunea. Am meditat la acest subiect și am constatat că perfecțiunea este imposibilă. Unele caractere ale perfecțiunii s-ar bate cap în cap, deci perfecțiunea nu există și dacă există, nu văd ceva bun. Perfecțiunea este relativă. Perfecțiunea se află în ochiul privitorului.
    Iubesc defectele, iubesc lucrurile neobișnuite, iubesc oamenii. Dacă ar fi totul perfect, m-aș plictisi.
    Iubesc imperfecțiunea fizică si psihică a oamenilor. Mă supără încăpățânarea dar o iubesc. Iubesc oamenii cu defecte fizice, le consider originale și tipice persoanelor în cauză. Câteva urme care pierd finețea pielii pe spatele cuiva, roșeața din obrazul stâng a altcuiva, degetele scurte, picioarele prea subțiri, tenul prea închis, nasul prea ascuțit. Toți acești oameni sunt diferiți, dar au o ”amprentă” specifică. Mă fascinează toate acestea și le apreciez. Sunt așa cum sunt, așa cum trebuie să fie. Toți oamenii cu defecte sunt frumoși.

Alte persoane sunt încăpățânate, șirete, timide sau perverse. Și pe acestea le iubesc. Au farmecul lor. Fiecare.

E ușor să iubești perfecțiunea, dar mai frumos e să iubești imperfecțiunea.
Imperfecțiunea mă fascinează.